Dan Gogleaza: "Filmul lui Cristian Mungiu prelucrează trecutul comunist"
Interviu cu psihoterapeutul Dan Gogleaza
Liviu Antonesei
LA -Am aflat ca, în cadrul unei gale a filmului de arta, a fost prezentat la Köln si filmul premiat la Cannes în regia lui Cristian Mungiu. Cum au receptat românii din Germania filmul „4 luni, 3 saptamîni si 2 zile”?
DG -S-a aflat de proiectie doar cu cîteva ore înainte însa am reusit sa fim destui de multi români în sala. Dupa film a urmat o discutie, cu critici de film si ziaristi, care a durat ceva peste o ora. Cu greu poti vorbi imediat despre un asemenea film, eram consternat de asociatiile pe care le faceam, nu poti sa-ti ordonezi impresiile decît în tacere. Cam aceasta a fost si reactia generala, am ramas blocati în scaune asteptînd parca o continuare. Povestea este întrerupta brusc si conflictele înghetate prin comanda reprimarii: a nu mai vorbi niciodata despre asta! Filmul se termina într-un fel cu un „happy end” putin simplificat în contrast cu suspensul de pîna atunci, am avut senzatia ca regizorul a trebuit sa termine cumva si cît mai repede filmul. Stiu ca sînt multe conditionari la productia unui film dar ma asteptam la un apogeu al dramei cu militie, procuratura, arestari, decese, etc.
Participantii la discutie au vazut filmul ca pe un document remember al acelor vremuri. Si mie mi-a rascolit multe amintiri ale studentiei din Iasi si pot spune ca anii ´70 au fost un pic altfel decît anii ´80. Asadar l-am perceput mai întîi emotional si ambivalent, mi-a placut si m-a frustrat în acelasi timp, o combinatie de dulce cu amar, o placere estetica combinata cu durere, o tema care m-a preocupat cîteva saptamîni ceea ce înseamna ca a atins unele profunzimi. Cred ca la fel a patit si juriul de la Cannes, pur si simplu imaginile te urmaresc, tie se baga în suflet si, pentru a le face suportabile, trebuie sa le prelucrezi vorbind despre ele. Mungiu a atins un nerv sensibil al vremurilor de atunci si actuale: reprimarea trecutului si controversata problema a avorturilor. Am tot asteptat astfel de reactii de la generatiile mai tinere si ma bucura ca ele apar.
LA -Te referi la prelucrarea trecutului comunist însa eu nu am avut senzatia asta, filmul este mai degraba o pledoarie pentru sacrificiile din prietenie, o forma de supravietuire pe atunci.
DG -Pentru mine acest film este o forma sensibila de prelucrare a trecutului care terapizeaza emotii profunde si a devenit el însusi istorie prin premiul primit. Eu nu cred ca adevarul despre noi se gaseste în dosarele de la CNSAS sau în alte arhive comuniste, unde putem gasi desigur unele informatii însa nu si viata la care ele se refera. Viata noastra de atunci este mult mai bine redata în astfel de prelucrari precum filmul lui Mungiu. Este o mare arta sa redai viata fara sa tradezi nici viata si nici arta. Eu cred ca premiul primit la Cannes este premiul comprehensiunii, al recunoasterii meritului de a trata o tema sociala europeana rezolvata deficitar si salutarea începutului prelucrarii trecutului la români, o confirmare a faptului ca intelectualii tineri sînt pe drumul cel bun. Discutiile controversate despre „dreptul” femeii la avort au fost declansate de eliberarea sexuala a anilor ´68 în Europa si ramîne înca o problema cu profunde implicatii psihosociale, morale si religioase.
Referior la ideea ta ca pledoarie pentru prietenie: desigur ca te poate impresiona sacrificiul, dintr-o relatie feminina, într-un context defavorabil dezvoltarii unor relatii normale. Evit sa folosesc cuvîntul prietenie, pentru o relatie în care se abuzeaza permanent de încrederea si sentimentele celuilalt. Relatiile interumane de atunci au atins forme denaturate, absurde, halucinante si de-a dreptul hilare, o dovada de necontestat a faptului ca regimul le scapase de sub control tot încercînd sa le controleze la maximum. Filmul descrie subtil cum aceste forme ajung sa fie considerate normale si firesti prin consensul tacit marca Kent, bani sau sex. Apoi, nu ai remarcat suita de falsificari ale adevarului care au complicat actiunea avortului si au culminat cu violul din hotel? Gravida minte spunînd ca a sunat la hotel si a rezervat camere, minte trimitînd la locul de întîlnire o alta persoana decît se convenise, minte cînd stia de cinci mii de lei dar facuse rost doar de trei si alte cîteva detalii care complica situatiile în lant. Minciuna si victimizarea, morala dubla si duplicitatea, disperarea si sfîrseala ca sentiment al neputintei de a rupe cercul vicios al unor decizii în lant, sînt alte teme subterane ale filmului.
În acest caz, ar trebui sa vorbim mai degraba despre agresiunea sau lipsa de empatie în a pune oamenii în situatii improvizate, de a experimenta pe ei situatii dramatice, despre abuzul de încredere si acceptarea ofertei unui sacrificiu extrem - a face sex cu un necunoscut - ca si cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume! Nu avem aici o mostra de comportament abuziv si asteptari lipsite de empatie, indentica cu ceea ce se astepta de la noi toti în acele timpuri? Putem avea nostalgia legaturilor noastre de atunci si a „caldurii colectivului” care mai dezmortea înghetul social general, cînd ne ajutam cum puteam si tainuiam însa, modul lor de desfasurare ne distrugeau sistematic demnitatea si valorile morale. Eram constrînsi sa întretinem relatii „amicale” chiar si cu tortionarii regimului reprezentati de „baietii buni” care mai închideau un ochi pentru o tigara, un pol sau putin sex iar noi antrenam complicitatea cu buna stiinta. Aici este fondul problemei: pentru a ne descurca imitam sistemul si adoptam aceeasi atitudine de dispret fata de om caracteristica acelei societati, denaturam si deturnam cursul relatiilor de la normal, otravindu-ne fiinta. Devenisem inerti la empatie – adica la moralitate, eram redusi la o stare fiziologica de satisfacere a nevoilor primare, nevoiti sa suportam umilinta saraciei, astfel ca viata devenise o caricatura, un avorton, ca sa fim în ton cu filmul. Desigur, arta are alte cadre decît viata si regizorul a simbolizat un absurd relational aparut într-o societate muribunda în care nu trebuia sa se mai nasca nimeni.
LA -Si totusi un sacrificiu de acest gen a fost posibil, scenariul este dupa un caz real. Poate ca noi barbatii nu putem întelege nuantele unei filiatii feminine.
DG -De acord ca femeile au alte „argumente emotionale si chiar alte perceptii” decît noi pentru ca acestea cresc altfel pe corpuri diferite. Putem face o comparatie între prieteniile dintre femei versus cele dintre barbati însa schema narativa a filmului arata cam asa: o femeie este lasata gravida de un barbat X care, „scîrbit de ceea ce se dezvolta în interiorul ei” (expresia unei paciente avute în terapie) o abandoneaza lasînd-o sa se descurce singura, sa faca rost de bani si pe dracu în patru ca sa scape de „problema.” Acelasi tip de „mascul psihopat” nu numai ca o abandoneaza ci o re-violeaza pe ea si pe prietena ei (sadism tipic via „psihopathia sexualis”) profitînd de situatia limita în care ele au intrat. Excelenta descriere a barbatului din acele vremuri, nu?
O femeie este o lume complexa, doua femei sînt un univers de paradigme emotionale dupa care relationeaza între ele sau cu mediul si pentru ca, în evolutia umana, ele s-au ajutat reciproc sau au luptat singure cu graviditatea sau nasterea, barbatii au fost de regula înlaturati de la astfel de ritualuri. Este o schema originara adînc impregnata în inconstientul feminin si sa nu uitam ca întreaga evolutie îsi afla secretul în pîntecele femeii si în creierul uman iar femeile le au pe ambele. Fara astfel de perspective nu poti întelege nici o relatie dintre femei care, mai au si alte caracteristici decît cele masculine: barbatii întretin relatii secventiale sau fragmentate, un amic pentru tenis, unul pentru discutii, altul pentru petreceri, etc. pe cînd femeile întreprind totul cu o singura prietena, sînt mai deschise, mai apropiate si mai intime, au mai multa nevoie sa-si comunice trairile.
LA -Revin la afirmatia ta dupa care sexul din hotel ar fi un viol, cum argumentezi?
DG -Este vorba de un viol constrîns, situatia era fara iesire, se premedita o crima si în infractiune se merge ca pe un sens unic, nu exista cale de întoarcere. O situatie în care se obtine consimtamîntul unei agresiuni de la persoana agresata, recte a unui abuz sexual, psihotraumatizeaza pe termen lung si are efecte autodestructive imprevizibile. Presiunea si amenintarile care-ti anuleaza vointa si te constrîng sa accepti umilinte fara sa te poti apara îti afecteaza imaginea de sine, integritatea si demnitatea pe tot restul vietii. Umilintele suferite în zonele intimitatii sau identitatii eului (feminitate versus masculinitate) sînt profunde si formeaza continutul unor traume ale fundamentului personalitatii. Violul distruge ultima protectie si linistea ultimului salas, cel corporal. Orice regasire de sine în propria-ti „piele” devine dupa aceea un proces chinuitor si locul este resimtit incomod, rece si strain. Nimic nu va mai fi ca înainte de o asemenea trauma, creierul îsi formeaza o insula de conexiuni, sinapse si bucle neuronale care vor raspunde tot restul vietii de mentinerea acestei traume, ce va interesecta permanent toate gîndurile, emotiile si deciziile. Este o înjosire de structura ce va bloca dezvoltarea pe un fagas normal a psihicului unei viitoare mame sau sotii, mai ales în societatile dominate de un patriarhalism autoritar si rudimentar precum comunismul. Din pacate mai sînt înca societati în care femeia este folosita comercial si considerata rusinea familiei sau a unui grup etnic, blamata, alungata, linsata si chiar ucisa, nu numai în caz de adulter ci si atunci cînd este violata. Peste cinci mii de femei sînt ucise pe an pentru recîstigarea „onoarei” pierdute a unei familii psihotice sau a unui barbat psihopat, chiar în Germania anului 2005 au fost opt victime de acest gen, majoritatea de origine turca. Nici macar transmisia biblica nu este favorabila femeii, ea declanseaza „pacatul originar” devenind cauza nefericirii, batjocura si rusinea barbatului care, tolerant, o ia uneori în casatorie si o transforma în sclava.
Efectele de durata a unor astfel de umilinte pot fi depresii, sindroame psihoorganice sau unul posttraumatic care, desi reprimat în prima faza, se poate decompensa si peste zeci de ani într-o depresie adînca sau chiar sinucidere. Acceptul din film este o automutilare, un act al tradarii de sine (Selbstverrat) prin care se pierde respectul de sine si ofera baza tuturor actelor de tradare ulterioare care devin astfel posibile. Dintr-o alta perspectiva poate fi interpretat si ca un act de prostitutie constrînsa, un serviciu contra restului de bani pentru provocarea de avort, cu efectele iminente unei conditionari negative prin refuzul placerii sexuale, de abrutizare emotionala, anulare a integritatii si a valorii de sine sau frigiditate.
Dificultatile de întelegere a absurdului societatii de atunci se prelungesc si exclud ultima întelegere posibila: a eului individual si al dreptului minimal la protectia ultimei circularitati, aceea a intimitatii. Acest lucru poate fi sesizat si pe timpul discutiei dintre persoanele înghesuite în jurul mesei neîncapatoare si unde aerul psihologic devine irespirabil prin absenta spatiului fizic, a unei distante minime necesare care sa nu declanseze homofobii sau alte indispozitii. Secventa filmata fara momtaj poate crea impresia unei atmosfere familiare si stimula nostalgia contactului corporal a vremurilor cînd ne faceam un loc la masa împingîndu-ne sau frecîndu-ne unii de altii. Problema apare atunci cînd esti criticat, jignit sau ti se interzice ceva, a nu fuma la masa sau a bea cot la cot cu ceilalti de exemplu, si nu te mai poti apara tocmai datorita acestei apropieri care-ti taie elanul. Aproprierea peste limite este extrem de manipulativa, ti se bolcheaza rezistenta si opozitia, devii „o masa” amorfa (vezi psihologia maselor!) A sta la masa cu cineva este o alta intimitate, nu stai la masa cu strainii si nici cu dusmanii, dar si acest moment al „cinei cea de taina” este formal, fals iar comentariul despre fumat de-a dreptul stupid. Sentimentul sufocarii si înstrainarii este prezent si în discutia despre planurile de viitor într-o camera la fel de mica si la care eroina, anesteziata de viol si cu constiinta încarcata, nu reactioneaza în nici un fel. Ea si-a ratat definitiv sansa de a iubi sincer, de a avea relatia visata si de a fi o mama normala, si-a tradat iubirea fata de un alt barbat iar, în cazul ca totusi se va casatori cu el, atunci acest mariaj va avea la baza o minciuna sau un „cadavru în pivnita.” Viata de atunci era supusa unor socuri permanente si prelungite care mentineau sentimentele de neputinta, tacerea sau reactiile emotionale inadecvate de un tragism incontestabil.
LA -Cunosc pasiunea ta din tinerete pentru film si te-as întreba ce altceva te-a surprins sau inpresionat?
DG -Mi-a placut faptul ca s-a filmat fara sa simti „prezenta camerei”, ca Mungiu a redus miscarile la strictul necesar, nimic în plus, nici o „placere estetizanta”, nici un artificiu regizoral sau tehnic, ca a vorbit despre politica natalitatii în comunism fara a pronunta cuvintele politica sau comunism, ca a lasat sa se înteleaga amenintarea fara a o arata vreun moment ca atare si fara secventele dure care au existat în realitate.
Pentru ca a obtinut atmosfera de atunci fara aranjamente de decor sau teatralisme, totul este redat în forma cruda, fara garniseli decorative si într-o maniera neorealista autentica. Mungiu nu ne tine o prelegere despre comunism cît despre trairile emotionale anulate pîna la stupoare si stupefactie. Acest film este ca un nud de Michelangelo, o dezgolire pîna la esenta.
Secventa în care Otilia se priveste livida în oglinda este imaginea vietii din care se scursese viata, a dispretului de sine, o interiorizare a umlintei si a resemnarii. O femeie care-si accepta sentinta si repeta trauma Mioritei nationale? Ea priveste stupefiata si inexpresiv un corp defaimat, dezonorat, decazut însa psihicul este cel care cedase primul. Autodestructivitatea unor decizii de acest gen este latent suicidala si repune de fiecare data problema dualitatii si dilema originara a raportului corp – psihic: cine decide si cine suporta de facto?
Narativ vorbind, actiunea porneste dupa ce s-a luat decizia avortului si nu avem nici-o secventa despre dificultatea sau regretele unei decizii vitale, nu s-a pus problema cine a constrîns-o la avort, cine este tatal, nici o aluzie la un potentat al vremurilor sau alte abuzuri care desigur ca au existat.
Ar mai fi stop-cadrul fetusului fara sunet, lung si socant, l-am suportat doar trei secunde, el dureaza zece si te arunca, din tonul resemnarii în care se desfasurau evenimentele, în abisul existential urmat de solutia refularii: abandonul si uitarea. Este imaginea destinului fara muzica destinului. Am înteles mesajul ca pe un veto dat vietii care nu mai trebuia sa se nasca în acel sistem. Bucuria reproducerii vietii este eliminata si înlocuita de greata, de dispretul care face posibila crima. Nimic nu este mai dramatic sau mai schizoid ca deturnarea, anularea sau scindarea sentimentelor care fac posibila viata. Prin acest punctaj regizoral Mungiu ne trimite brusc în zona morala a existentei si a deciziei dintre viata si moarte. Psihologic vorbind, repet, sansa moralitatii sta numai în empatie.
Realitatea avorturilor în România din acei ani a fost mult mai îngrozitoare decît s-a vazut în film, unde se sugereaza jocul cvasi inconstient cu viata si moartea. Concret lucrurile se complicau prin infectii, urmau internarile, se constata provocarea, se chema procuratura si nu se facea tratament pîna nu se denunta numele persoanei care l-a provocat. Se vorbeste de zeci de mii de decese în urma provocarilor de avort improvizate, în majoritatatea cazurilor femei care nu au tradat. Am putea aduce în discutie si mult controversata problema a complexului tradarii la români si a reactiilor diferite pe sexe. Natiunea româna sufera de complexul tradarii, a insuficientei de sine, de nevroza incompetentei pe care o supracompenseaza prin supraestimare. Orice supraestimare de sine fortata sau subestimare agresiva vizavi de o persoana sau un grup etnic este un complex de inferioritate si aici avem înca mult de lucru cu noi însine.
LA -De ce nu? Avînd în vedere tradarile masculine din trecut poate ca ar fi interesant sa analizam efectele acestora asupra relatiilor masculin-feminin din cultura noastra. Eu chiar am scris despre feminizarea României, ti se pare ca filmul ar atinge o mostra a acestor relatii?
DG -Exista mai multe nivele ale conflictului masculinitate – feminitate sugerate în film, însa o fiinta umana care nu se poate autoaprecia nu va aprecia nici pe altii, introspectia este masura tuturor lucrurilor, iar limbajul autodescrierii asigura calitatea ei intrinseca. Cum introspectia atinge tabuurile, penibilitatile si intimitatea nu trebuie sa ne surprinda rezervele si persiflarea. Nici macar constiinta de sine nu se poate naste fara empatie, daca vrem ca oamenii sa fie constienti atunci ei trebuie sa fie în stare sa rezoneze emotional la suferintele celor din jur. Constiinta obtinuta prin provocarea fricii, prin teroare sau alte pedepse este una rudimentara care înceteaza odata cu factorul de opresiune. Problema constiintei noastre în general este una majora pentru ca, odata ce am realizat faptul ca era conditionata de constrîngerile din comunism, am aruncat-o peste bord odata cu tot ceea ce provenea din acea societate, adica am renuntat si la fundamentul identitatii generatiei noastre asa cum a fost el.
O alta problema: „mama eroina” era subordonata în comunism autoritatii statale (masculina) si fortata sa se supuna unor legi fara a fi consultata. Statul si biserica, ambele conduse de barbati, interzic avortul, adica decid asupra vietii în general si a femeilor în special. Prin aceasta atingem problemele emanciparii si avem o situatie cu care nu ne putem mîndri nici acum în Europa. Daca secolul XX a facut ceva bun pentru istoria omenirii, pe lînga atrocitatile binecunoscute, atunci acest lucru este emanciparea femeii. Desi primele idei au fost promovate de socialistii europeni înca de la 1848, dreptul la vot pentru femei s-a obtinut în Germania în 1918 iar în Franta abia în 1944, ca sa nu mai vorbim de Elvetia unde mai sînt cantoane unde femeile nu vor sa voteze! Problema ramasa nerezolvata, în contextul drepturilor femeii, este cea a avortului. De exemplu: paragraful 218, care interzice avortul în Germania, a fost modificat abia în 1992 dar nu anulat, se poate avorta numai dupa ce se obtine un aviz de la serviciul psihosocial Profamilia care trebuie sa constate, pe lînga aspecte juridice de viol sau incest si existenta unor dificultati de crestere a copilului: o relatie nesigura, probleme financiare sau boli ale unuia din parteneri. Tarile din blocul comunist au avut atitudini diferite: în DDR avortul era permis din 1972 la sarcini pîna la 12 saptamîni iar Polonia mentine interzicerea avortului si la ora actuala. Politica demografica este una foarte sensibila, însa faptul ca la noi s-a anulat legea avortului fara restrictii va determina pe termen lung scaderea natalitatii, extrem de grava în conditiile depopularii prin emigrare, si scaderea fertilitatii la femeile care avorteaza, o forma a mortalitatii unei natii (detalii vezi interviul de pe www.psihoterapie.net).
Revenind la conflictul masculin-feminin din film: femeia este redusa la un obiect sexual de produs placeri la comanda într-o societate care facea mare parada de puritanism. „Tovarasii si tovarasele” nu aveau placeri sexuale perverse sau „neproductive”, eroticul era un fel de monopol al partidului care trebuia „iubit cu ardoare” si noi am mai atins aceasta tema în volumul „Viata cotidiana în comunism” (Polirom, 2002). Cheia oricarei manipulari sta în emotia fascinatiei care este preclucrata neurocerebral asemanator unei excitatii erotice, asa ca are o putere de seductie incontrolabila. Sînt multe mecanisme care ar trebui evidentiate pentru a putea întelege, macar în parte, ceea ce face ca o persoana sa reactioneze autodestructiv, asa cum vedem în film. O alta dificultate de întelegere este data si de limbajul folosit la descrierea lumii în care se traieste sau la justificarea propriilor actiuni. Saracia emotionala este direct proportionala cu verbalizarea limitata a trairilor sau evenimentelor în care esti implicat si acest lucru se observa în laconismul verbal al eroinelor, un fel de masculinizare a lor. Vizavi de o situatie, femeile întreaba „cum se simte asta?” si fac autoanalize prelungite, de aceea sînt si preferatele cabinetelor de psihoterapie, iar barbatii doar „cum functioneaza?” Ele nu-si pun problema sensului sau efectivitatii unei activitati, de exemplu a unei discutii redundante, fiind interesate mai degraba în dezvoltarea unei relatii pe fond emotional. Barbatii vorbesc mai putin pentru ca asa pot controla mai bine situatia, în evolutie cei vorbareti goneau vînatul si erau inefectivi. Nici la pescuit nu este voie sa vorbesti, de aceea a si ramas poate un hobby masculin.
LA -Ca sa ne oprim totusi aici te-as întreba daca stii ca au existat unele controverse privind paternitatea unor idei din film sau altele. Cum vezi aceste „românisme”?
DG -Pentru mine dragostea unei natii pentru artistii ei este cea care mentine sentimentul identitatii cu un anumit spatiu cultural, asa ca personal mi-o îngrijesc precum florile din casa. Nu ma surprinde caracterul isteric si avid de senzational aproape patologic pe care-l observ în mass-media de acasa. El este întretinut si de insuficienta normelor care trebuie sa reglementeze o societate si chiar a lacunelor juridice. Pe de o parte, ne plîngem demagogic ca nu avem valori sau nume de referinta, pe de alta parte, cînd apar ne este frica sa mai fim la unison (aminteste de comunism) si facem orice sa le pîngarim, avînd aceeasi atitudine falsa de pe vremuri cînd se striga ca totul este pentru om si în fond totul era împotriva lui. Crezi ca simpla invidie poate explica asa ceva? La urma urmei ideile sînt peste tot, plutesc în aer si încep sa capete niste forme numai în anumite minti. Daca Mungiu „rescria” o opera de Shakespeare, asa cum a facut-o Zefirreli, si ar fi luat Oscar, credeti ca mostenitorii drepturilor de autor ale marelui scriitor i-ar fi intentat procese de paternitate? Daca eu îi povestesc d-lui Antonesei un caz, pe care l-am avut în terapie, si el scrie apoi o schita sau o nuvela literara din tema credeti ca eu as fi fost în stare de acelasi lucru? Niciodata. Cazuri de avort, similare cu cel descris în film, au fost aproape în toate familiile, erau o experienta cotidiana frecventa, fiecare a auzit de cel putin un caz cu diverse complicatii, povestile circulau liber pe sub mîna. Rezervorul de idei si întîmplari nu este nelimitat însa formele artistice da. Pe mine ma întristeaza asemenea reactii însa vom mai avea parte de ele, întrucît democratia ne-a dat în sfîrsit dreptul de a trai iluzia „puterii poporului” sadita în comunism. Acum toti avem dreptate, toti ne pricepem la orice, cerem sa avem mai multe drepturi decît obligatii sau responsabilitati si tindem sa tiranizam pe altii cu „adevarurile” noastre. Aceasta se întîmpla pentru ca sîntem un popor traumatizat si abuzat emotional nu numai de comunisti cît mai ales dupa aceea, atît de politicieni, de oameni de afaceri si chiar de biserica. Nevoia de explicatie a fost satisfacuta prin intoxicarea cu simplificari cognitive în trecut iar în prezent este înlocuita excesiv de liturghiile nationale cu miros de tamîie care prelungesc dezamagirea si întretin obscurantismul.
LA -O tema poate pentru alta data, acum chiar ultima întrebare: ai mai vazut si alte filme românesti? Ce parere ai de „noul val”?
DG -Ai dreptate cu „nouvelle vague” si îmi amintesc cu placere de acel curent din filmul francez care ne-a încîntat în anii ´70 cu Godard, Truffaut, Lelouch. Era de asteptat sa renastem si ma bucur ca reusim sa facem cunoscuta si o alta dimensiune a spiritualitatii noastre în Europa. Dintre ultimele filme vazute de mine „California Dreaming” cred ca ar fi avut sanse la premiul pentru regie la Cannes daca nu ar fi fost tragedia mortii regizorului Nemescu. Nu pot sa nu mentionez o secventa superba si originala care va intra în istoria filmului: bomba de avion ce aluneca pe scari în urma locatarilor ce fug din fata ei si a copilului care se opreste neputincios dupa un colt, tensiunea opririi bombei lînga el si socul prabusirii tavanului de sub ea! Aproape geniali acesti regizori tineri, sper sa reconfirme, sa-si mentina intentiile la foc continuu si sa ne ajute astfel sa mai prelucram cîte ceva din trairile noastre de atunci. Multumesc Cristian Mungiu si noului val românesc, multumesc Liviu Antonesei.
Interviu preluat de pe www.rom2.de cu permisiunea autorului