Partenerul meu sufera de citeva luni de simptome pe care eu le clasific in categoria depresiei clinice: lipsa interesului de a iesi din casa, de a intilni prieteni, tendinta de a bea, nimic nu il bucura sau multumeste, etc. Isi petrece tot timpul liber in pat, jucind jocuri pe calculator zile in sir. Orice forma de comnicare a mea pe tema depresiei lui se incheie in certuri (De fapt, comunicarea pe orice tema e redusa la citeva propozitii pe zi). In plus, de foarte mult timp (de cind il cunosc, dar in ultimii doi ani situatia s-a agravat) sufera de o nervozitate exacerbata (odata s-a luat la bataie la semafor cu un sofer care il claxona din spate). Accesele lui de furie ma sperie, si in general eu sint tinta si victima iesirilor lui. Nu e vorba de violenta fizica, dar sint agresata zilnic psihic, fiind mereu jignita si umilita (in cele 10-15 propozitii pe care le schimbam).

In ciuda faptului ca ma supune unui stres infernal (prefer sa stau la servici ore suplimenare decit sa vin acasa), il iubesc si nu vreau sa ma despart de el, mai cu seama ca nu mi se pare corect sa ma despart de un om bolnav care are nevoie de ajutor. Cum pot sa comunic cu el sa il fac sa inteleaga ca are nevoie de ajutor? De cite ori am deschis subiectul, ma repede, ridica vocea la mine si imi cere sa il las in pace. E foarte greu de comunicat cu cineva care sufera in acelasi timp de depresie si de accese de furie, si in ultima vreme am ajuns chiar sa ii fie frica sa discut cu el, preferind sa evit conflictul care ar rezulta. Totusi, nu vreau sa ma resemnez cu sitatia de acum, si as vrea sa ne intoarcem la mai vechea noastra armonie de cuplu...

Mentionez ca frustrarile lui, asa cum le vad eu, ar putea avea doua cauze: una e faptul ca parintii lui s-au despartit in copilarie, si el a fost crescut de tatal sau, un om destul de rece, a doua e legata de succesul mau profesional. In ultimii ani eu am avut citeva realizari importante profesionale si personale, in vreme ce cariera lui a batut pasul pe loc. Uneori am pur si simplu impresia ca ma uraste pentru asta (de relatii sexuale nici nu mai vorbesc, am uitat despre asta). Cum spuneam, eu ma incapatinez sa mentin relatia noastra si sa il ajut, dar sincer, uneori ma intreb daca asta e calea pe care sa o aleg. Ma izbesc mereu de un zid, si partea fericita a relatiei noastre e demult doar o amintire.

Mai mentionez inca doua lucruri: nu sintem copii, avem amindoi 35 de ani, si in plus, nu traiesc in Romania, asa ca mi-e greu sa discut direct cu un psiholog roman. Din acest motiv am recurs la acest forum in nevoia mea de ajutor.

Va multumesc anticipat pentru raspuns