de Adonis Bunghis

Din fire zice-se că-s patriot, infuzat cu sentimentul glorios trasmis de tătuca care a servit armata romîna de mai bine de 30 ani. Însă meditînd la soarta românului de „căpitan de plai” în spaţiul carpato-danubiano-pontic, cu o limba latino-slavă ,cu o mentalitate de tip balcanic şi manifestînd o adîncă compatimire de sine şi adorabilă lamentare, încerc să mă lămuresc şi eu aidoma lui Cărtărescu dacă e bine sau nu că m-am năcut în astă ţară. Cu o istorie veche şi zbuciumată, oscilînd între eroism şi laşitate, românul a răzbit împotriva tuturor vicisitudinilor.

Romînului îi place să stie că e brav, e unic în felul său, si are o misune covîrsitoare, ca e cel mai privilegiat dintre toate natiunile (vorba vine , ca se vehicula un timp ca România va fi patria Noului Ierusalim dupa profetiile lui Negureanu si Coruţ), cu toate astea , cum prinde ocazia se lamenteaza nevoie mare că a fost năpăstuit de soarta si s-a născut in tara asta procopsita. Dar „mesianismul” de care vorbea Sorin Antohi prinde contur cînd e alimentat de figuri populiste, carismatice si tributare unui sistem nou de justiţie care promite marea cu sarea, ca va face si va drege si in final se va configura la orizont un sistem in care guvernarea va fi noua, dreapta si buna. Sună a judecata finala si apocaliptică pentru cei care nu vor sa se conformeze dar la proba concreta e praf in ochi si gogosi pentru credulii aia care zbiara de mama focului ca vor sa cada dictatura capitalista si sa se instaureze un sistem in care laptele si mierea vor curge din belsug si nemuncite. Dar visarea cu ochii deschisi ne face sa ramînem cu ei în soare şi nevindecati. Totusi gustul libertatii adevarate si a unei Noi Ordini Mondiale în care noi sa fim stăpîni şi să gustăm din veacul prosperităţii si al voluptaţii ne catastrofează existenta, pereclitîndu-ne existenţa „serenă” pînă la riscul disoluţiei fără leac. Daca dăm crezare statisticilor, chiar o sa ne plîngem de milă, fiind tara cu cea mai crescuta rată a populatiei depresive. De român se stie că se fofilează peste tot fara probleme, că e usor adaptabil noilor conditii de viata, si după cum se stie din străbuni moştenim o bogată tradiţie a laudei de sine. Vorbe de duh din popor cum că „Tot romînul este poet” sau „Tot românul e filosof”.„Romînul e ospitalier” sau „Fie pîinea cît de rea, tot mai bună-n ţara ta” greu justifica exodul spre Spania, Italia etc. Cu urme adînci lăsate în rămăşiţele familiale lăsate la vatră şi sub elanul „sindromului căpşunarilor”, românul cu greu îşi mai regăseşte identitatea în peisajul românesc atăt de pestriţ. Invadat de ritmuri subculturale dar foarte trendy, sub eticheta de „dans dă buric”, import de la turci si arabi dar condimentat cu versuri poetice românesti care graiesc foarte mult în (de)favoarea condiţiei românului care e foarte băţos şi care e veşnic invidiat de vecini din cauza „caprei” lui care se doreşte cu orice preţ a fi oropsită la pedeapsa cu moartea prin blestem strămoşesc, maneaua -epopeică achiziţie ,străină de ţară şi de cultură, dulce la auzit ,uşoară la grăit, pusă la maxim în merţane , fredonată în tramvaie s-a lansat ca mod de viaţa. Căci pînă şi unii copii cind îi întrebi ce vor să fie cînd vor fi mari , îţi răspund fără ezitare şi cu o oarecare mîndrie în voce: MANELIST. Păi cum să nu vrea plodul să devină manelist dacă vede la programul acasă cum aruncă ăştia cu bani la nuntă ca şi confetti la iesirea din biserică.? E greu să-ţi găseşti azi rădăcinile şi descoperi cu stupoare că zestrea culturală parcă e înghiţită de vănturi străine, înotînd parcă în puzderia de kitchuri şi forme ambigue de manifestare culturală, un fel de forme fără fond.

Mitul „bunului român” care e damnat să-şi trăiască existenţa delirantă în ţara lui „Papură-Vodă”, corupt din toate părţile şi nevoit să-şi sape drumul în Uniunea Europeana, patria comună a Europei, devenită peste noapte „ţara tuturor posibilităţilor” sau cum spune cu drag maneaua „Bun venit în România-Nu mai ţine şmecheria”, justificată de rodajul şi versatilitatea romînului care a răzbit cu succes în situaţii nebănuite , ajungînd la concluzia paradoxală şi emfatică că „Asta e ţara în care trăim”(vorba lui Patapievici) unde misterele şi minunile se ţin în lanţ, unde cartiere ale Bucurestiului rezonează într-un contrast izbitor (Ferentari vs Pipera)şi unde bănetul curge gîrlă, e mult dar „lipseste cu desăvîrşire (Caragiale).

O atmosferă de neîncredere şi suspiciune domină cînd e vorba să aduci ceva inedit pe piaţa noastră de desfacere ideologică ( adică cică unul s-a trezit şi el în treabă să schimbe ce a fost lăsat de predecesori). O atmosferă de „ceaţă” dickensiană (aluzie la Bleak House) animă instituţiile noastre, unde o factură alunecă pe drumuri nebănuite, prin sertare prăfuite de birocraţie, trecînd prin mîini neavizate şi minţi rătăcite de prea multă formalitate si ipocrizie.

Trăim în mitul probităţii şi rezistenţei istorice a eroilor naţionali.Trăim de mai bine de 17 ani în perioada de tranziţie, o eternă şi repetabilă tranziţie, fiind victime ale fostului regim de dictatura nemiloasă, romînul şi-a descoperit o nouă identitate şi un nou statut, acela de victimă, sub opresiunea şi oprobiul celorlalţi, şi ei victime fără cauză ( „rebels without cause”).Sunt în asentimentul lui Pleşu care crede că „exista altceva care a avut, in cultura romana, un impact mai nociv decit cel al totalitarismului. Falsa constiinta de sine a romanilor este, intr-un sens profund, mai periculoasa decit spectrul totalitar. „Ideile cele mai daunatoare pentru destinul national sint, in genere, ideile pe care romanii si le fac despre ei insişi.” O falsă imagine conduce la o acţiune greşită care în consecinţe are rezultate nedorite. Dincolo de societatea isterică descrisă de Cărtărescu, de mitocănia agresivă, de grobianismul nostru sadic, şi de nevroza naţională, există şi un delir al izolării descris foarte bine de Doru Pop în Obsesii sociale.”În modernitatea fragilă autohtonă, delirul izolării s-a acutizat permanent. Vremea din urmă a arătat că la romîni acest delir devine pregnant mai ales în prezenţa străinilor, atunci cînd identitatea grupului este oglindită în prezenţa „altului”. Resursele acetei forme de delir le găsim într-unul dintre cele mai persistente complexe din psihismul colectiv, în chiar profunzimea romînismului, resurse ce ţin de condiţionarea istorică a etniei nevoită să se refugieze constant în munţi din calea năvălitorilor. Izolarea a funcţionat ca un factor vital,de supravieţuire. După constituirea spaţiului instituţional, statul, ce oferea protecţie şi confort comunităţii, această traumă s-a mutat în cîteva forme secundare de exprimare, manifestîndu-se practic în 3 moduri: închiderea în trecut, izolarea în sine şi închiderea în viitor.”

Masculinitatea expresiv-exhibată şi agresivitatea s-au dovedit dăunătoare în istoria noastră. Mai recent,ca o expresie profundă a „sentimentului romînesc al urii de sine” cum îl denumea Luca Piţu, agresivitatea îndreptată spre sine de tip masochist şi cea îndreptată asupra altora de tip sadic a pornit de la neîncrederea în oameni deoarece Big Brother era cu ochii pe tine ştiind că orice spui poate fi folosit împotriva ta şi tot ceea ce gindeşti liber şi individualist poate fi interpretat ca paranoia, fiind alimentată de spiritul gregar care spunea că totul se face în unire, în solidaritate, aceasta fiind imaginea de suprafaţă a vulcanului care statea să erupă în orice moment. A erupt la Revoluţia decembristă cînd unii au plătit scump libertatea celor rămaşi în viaţă, cînd, în ciuda terorii începea să se întrevadă augurul bun al libertăţii...ne-am simţit satisfăcuţi că am omorît 2 dictatori (Leana si Nicolae),ducîndu-ni-se faima peste mări şi ţări că naţiunea romînă şi-a ucis preşedintele ,şi dintr-o dată democraţia ne-a depăşit expectanţele, am mai sărit cu o treaptă (legi care favorizau parlametari, guvernanţi, mineriada avînd un caracter politic:s-au distrus cîteva biblioteci , obiecte de artă...mai rău:au fost ucişi oameni, schimbări de preşedinţi care au fost doar „schimburi de dame”, dar nu de mentalitate, nu de condiţie sociala a romînului ci doar în sfera politicului. Şi iată-ne ajunşi astăzi.. cu o moştenire comunistă, una post-comunistă, zisă de tranziţie de mai bine de 19 ani şi intrati pe porţile Uniunii Europene. Un lucru ne mai rămîne: speranţa de mai bine....între naivitate şi crez asumat şi visarea cu ochii deschişi ca mijloc de evadare din rutină şi încrederea într-un viitor, avînd certitudinea , unica certitudine că viitorul va aduce ceva: rămîne să descoperim CE...